Corectarea posturii și aliniamentului corpului

Corectarea posturii şi aliniamentului corpului utilizează ca tehnici:

– posturarea corectată sau hipercorectată, menţinută prin diverse metode de fixare
– mobilizări pasive, active asistate şi active
– contracţii izometrice
– tehnici de facilitare proprioceptivă

Indiferent segmentului căruia i se adresează, acest obiectiv al kinetoterapiei trebuie precedat de tehnici de relaxare.

Creşterea mobilităţii articulare

a. Pentru refacerea mobilităţii articulare, în cazul afectării ţesutului moale se utilizează: stretchingul, inhibiţia activă;

b. Pentru refacerea mobilităţii articulare, în cazul unei afectări articulare se utilizează: mobilizări, manipulări.

Creșterea forței musculare

Orice act motor implică existența unei forțe. Forța este un parametru al mișcării și o calitate fizică a unei individ cu ajutorul căreia se poate mișca în spațiu, poate mobiliza un segment în raport cu altul, poate învinge o rezistentță externă.

Modalitatea de exprimare a forței musculare este contracția musculară. Orice contracție musculară înseamnă tensiune musculară.

Creșterea rezistenței musculare

Rezistenţa este capacitatea fiziologică necesară organismului de a performa activităţi motorii repetitive în timpul zilei. Rezistenţa musculară reprezintă capacitatea muşchiului de a menţine starea de tensiune musculară şi de a executa un efort pe o perioadă de timp prelungită.

Ea depinde de :
· forta musculara
· circulatia musculara
· metabolismul muschiului
· starea generala si starea SNC

În kinetoterapia de recuperare, pe lângă testarea forţei musculare, este necesară şi testarea
rezistenţei musculare. Testarea se face de obicei cu greutăţi între 15-40% din forţa maximă, cronometrând timpul menţinerii contracţiei sau executându-se o activitate simplă, calculând numărul de repetări la încărcarea respectivă şi într-un anumit ritm.

Pentru realizarea acestui obiectiv , principiul metodologic este de a creşte durata exerciţiului, la
intensităşi joase de efort. Se folosesc exerciţii dinamice cu rezistenţă, urmărindu-se atingerea oboselii prin creşterea duratei exerciţiului.

Coordonarea, controlul, echilibrul

Controlul, coordonarea şi echilibrul fac parte din procesul larg neurokinetic denumit „controlul
motor” care poate fi definit ca „abilitatea de a realiza ajustări ale posturii dinamice şi a regla mişcările corpului şi membrelor”.

Controlul motor se dezvoltă în 4 etape, pe măsura dezvoltării sistemului nervos, începând de la
naştere.: mobilitatea, stabilitatea, mobilitatea controlată și abilitatea.

Patologia coordonării apare în leziunile cerebelului care asigură controlul coordonării precum şi ale sistemului extrapiramidal care influenţează coordonarea.

Echilibrul corpului: Se defineşte ca „procesul complex ce interesează recepţia şi organizarea inputului senzorial ca şi programul şi execuţia mişcărilor, elemente ce asigură postura dreaptă, adică menţinerea permanentă a centrului de gravitate în cadrul bazei de susţinere” controlul permanent al posturii este o caracteristică a unui sistem nervos sănătos, permițând stabilitate şi iniţierea mişcărilor dorite. Orice perturbare în echilibru, în controlul postural alterează eficacitatea mişcărilor. De aceea corectarea echilibrului este primul scop al asistenţei de recuperare la pacienţii care prezintă astfel de tulburări.

Antrenarea la efort

Bolnavii cardiorespiratori sau cei care au trecut printr-o perioadă mai lungă de imobilizare totală
sau partială, ca şi un numar mare de persoane sănătoase, dar cu viaţă sedentară, au dificultăţi mai mult sau mai puţin serioase în performarea unui efort considerat chiar în limitele intensităţii obişnuite.

Toleranţa la efort este principala măsură pentru aprecierea capacităţii de muncă a unui bolnav. O toleranţă scazută la efort determină o stare de dependenţă a bolnavului, ceea ce atrage schimbări în însăşi personalitatea acestuia.

Lipsa efortului fizic impusă de boală, deşi nu întotdeauna într-un raport echivalent
cu gravitatea acesteia, va determina la rândul ei o serie de perturbări funcţionale ale întregului organism, şi în special dezadaptări cardiorespiratorii, metabolice, musculare.

În acest fel boala, în totalitatea manifestărilor sale, nu va fi doar rezultatul unei stări patomorfofuncţionale, ci şi al dezadaptării întregului organism la efortul fizic. Un astfel de pacient va trebui să aibă prevăzut în programul său de recuperare şi reantrenamentul la efort.

Corectarea deficitului respirator

Influenţarea funcţiei respiratorii prin diversele tehnici ale kinetologiei reprezintă nu numai un
obiectiv al acesteia, ci poate fi considerată ca un capitol aparte, cu principii, tehnici şi metode particulare.

Există două aspecte diferite când se dezvoltă acest subiect. Pe de o parte, este vorba de preocuparea pentru reglarea unei bune respiraţii, în cadrul unui program de kinetoterapie, indiferent de obiectivele urmărite de acel program. Pe de altă parte, kinetologia respiratorie este un mijloc principal terapeutic şi de recuperare pentru deficitul funcţional respirator din cadrul bolilor bronhopulmonare sau extrapulmonare cu răsunet respirator.

În bolile cardiovasculare de asemenea trebuie să se acorde o atenţie deosebită respiraţiei în cadrul programului de kinetoterapie sau kineto-profilaxie, atât pentru înbunătăţirea schimburilor gazoase, cât şi pentru influenţarea directă aspra circulaţiei pe care o are respiraţia în sine.

Reeducarea sensibilităţii

Iniţial se realizează evaluarea sindromului senzitiv:

Etapele reeducării sensibilităţii (numai când simte vibraţiile de 30 sau de 256 Hz ale diapazonului)
realizate iniţial cu ochii deschişi şi apoi cu ei închişi:

– presiune-durere
– propriocepţia
– kinestezia
– sensibilitatea termică: cald – rece
– stereognozia
– încorporarea funcţei motorii în contextul antrenamentului senzitiv